Interviu cu Laurenţiu Rădulescu, corespondent în zonele de conflict

update2: Articol postat în 20 Februarie 2011

Update1: Am primit aprobările de rigoare.Reporterul cu care am realizat interviul se numeşte Laurenţiu Rădulescu, Antena3.

 Am realizat un interviu cu un reporter român, de la o televiziune naţională foarte importantă, dar din motive ce ţin de diverse aprobări nu pot să-i dezvălui numele şi locul unde lucrează.După ce voi obţine acele aprobări, voi reveni cu completările necesare.

Dana Iernuţan: Care a fost prima dvs. impresie când aţi ajuns în Egipt, făcând excepţie de ceea ce aţi citit în presă?

Am mai fost în Egipt în 2008, în urma crizei ostaticilor,când o româncă a fost rapită în Sudul ţării. Aveam un minimum de background pe lumea arabă, cu totul altă civilizaţie şi concept decât ceea ce trăim noi în Europa. Era clar că plecam într-o zonă unde , după 30 de ani, oamenii au simţit impulsul de a ieşi în stradă. Am găsit o ţară împărţită în două. Pe de o parte protestatarii din Tahrir,anti Mubarak, pe de altă parte armata care încerca să ţină lucrurile sub control. Nesiguranţa în schimb o simţeai, o vedeai pe stradă, la hotel, în taxi,aeroport, vocile oamenilor neîncrezători ( atipic pentru egiptenii care săreau să te ia în braţe în situaţii normale) Era destul de clar că trebuia să ne adaptăm la un nou comportament, o noua situaţie.

D.I.Aţi avut probleme cu cazarea? Când au început aceste probleme?

Locul de cazare l-am ales din ţară. Am preferat un hotel care să ne asigure în primul rând protecţia. Este esenţial în astfel de cazuri. Ştiam locuri unde puteam sta mult mai ieftin , dar în care ne-am fi putut trezi oricând cu cineva în cameră,aşa că am vrut să evităm un stres suplimentar. Erau şi hoteluri în care deja nu mai erai acceptat ca jurnalist. Patronii nu vroiau să aibă probleme cu protestatarii pro Mubarak din cauza jurnaliştilor străini, de înţeles în astfel de cazuri. Locul ales avea câteva reguli destul de simple. Erai controlat,legitimat, la ieşire şi intrare. Erai păzit de angajaţi ai hotelului şi poliţişti. Nu aveai voie să primeşti colegi de presă în holul hotelului decât cu voia expresă a administratorului.

D.I.:Cum vi s-au părut protestatarii, cei împotriva regimului Mubarak?

In general cei care au ieşit să îl conteste pe Hosni Mubarak erau tineri, a fost o revoluţie a tinerilor. Exista un nucleu de 3-4 mii de persoane care işi instalaseră corturi în Piaţa Tahrir. Acolo au trăit ei pe parcursul a 18 zile. Pe de altă parte mai exista un grup de alţi 5 mii de oameni,estimativ, care se alăturau pieţei în orele serii. Oamenii erau vădit nemulţumiţi. Am întâlnit un profesor care trăia din 20 de dolari pe lună, ingineri care nu aveau locuri de muncă. Nemulţumirile lor erau vădite şi de înţeles. Pe de altă parte i-am simţit şi lipsiţi de o viziune. Nu aveau un lider puternic, nu ştiau să răspundă clar la întrebarea : Ce veţi face dacă într-o oră Mubarak va părăsi puterea, cum vedeţi voi ţara asta,concret? Iar asta a contat enorm asupra credibilităţii lor pe plan internaţional.

D.I.:Din păcate v-aţi regăsit printre jurnaliştii care au avut probleme în Egipt.Imi puteţi descrie, vă rog, prin ce aţi trecut mai exact?

Problemele noastre s-au rezumat în special la ultima zi. Culmea, urma să facem o filmare complet inofensivă, filmam pe stradă simbolurile româneşti din Egipt ( Dacii 1310,Loganuri,etc). Ştiam că trebuie să avem grijă unde şi ce filmăm. In timp ce operatorul lua un cadru cu o Dacie de pe stradă, am fost opriţi de câţiva tipi în uniformă. Ni s-a spus să ne legitimăm. Le-am predat paşapoartele şi legitimaţiile d presă. Părea un control de rutină până când ni s-a spus să mergem la poliţie. Am întrebat dacă suntem reţinuţi şi ni s-a răspuns negativ. Am vrut din primul moment să anunţ incidentul,dar am crezut că totul se va termina rapid , aşa că am mai aşteptat. Problema a fost că ne-au fost luate şi telefoanele mobile, cu excepţia unui aparat pe care îl aveam pus în rucsac, de altfel de pe acel telefon am şi anuntat că suntem ţinuţi în secţia de poliţie. După aproximativ o oră şi jumătate am fost lăsaţi să plecăm şi sfătuiţi insistent să părăsim ţara cât mai repede. Aveam de altfel programată plecarea spre România chiar a doua zi dimineaţa.

D.I.:In ce condiţii aţi redactat materialele de presă?

Redactarea propriu-zisă a fost făcută de colegii din redacţie. Noi filmam materialele, trimiteam imaginile la Bucureşti, iar apoi stăteam pe telefon cu cei din redacţie pentru eventualele explicaţii suplimentare. Intotdeauna aveam o casetă de rezervă în buzunar, în cazul în care cineva cerându-ne caseta din camera, să fim pregătiţi să o schimbăm rapid cu cea din buzunar pe care nu filmam nimic compromiţător. In astfel de deplasări, ajutorul colegilor de acasă este esenţial.

D.I.: Ce credeţi despre această revoluţie din Egipt, a fost pusă în scenă cu ajutor străin?

N-aş putea să infirm sau să confirm asta. Sunt reporter, nu analist. Ca o părere personală, cred că un regim dintr-o ţară atât de importantă economic şi mai ales militară , ca Egiptul, nu poate pica fără măcar un accept tacit al puterilor internaţionale. Ca o paralelă, în schimb, cu ceea ce s-a întâmplat în 1989 în România, nu au semănat foarte multe lucurile. In România protestatarii aveau clar nişte lideri puternici, în Egipt nu. In România armata a tras la început în manifestanţi, în Egipt a dus rol de mediator.

D.I.: In condiţiile actuale, românii ar putea da dovadă de unitate şi ar putea face ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în Egipt?

Sunt două civilizaţii diferite, culturi diferite,mentalităţi complet opuse. Nemulţumirile românilor nu pot fi asemănatate cu nivelul de trai din Egipt. Românii au ieşit să protesteze în Piaţa Victoriei. Din păcate, în unele cazuri, au fost surprinşi dansând şi cântând cu zâmbetul pe buze. Este doar un exemplu asupra a ceea ce înţelege românul prin protest de nemulţumire.

D.I.: Faţă de experienţele anterioare, de corespondent de război, cum puteţi descrie această experienţă, făcând referire de la conflict până la posibilitatea de a obţine informaţii?

Faţă de corespondenţele dintr-o zonă efectivă de război, să îţi faci meseria într-o zonă unde ai de-a face cu o revoluţie sau război civil este mult mai greu. Nu ştii cine şi cum vor reacţiona civilii de pe stradă. Nu poţi anticipa mereu reacţia mulţimii. Situaţia de faţă a fost şi în Egipt. Experienţele de acest gen le poţi cataloga cel puţin ca fiind „interesante”, asta în cazul în care îţi place ceea ce faci. De altfel e şi greu să transmiţi din astfel de zone dacă nu îţi place genul asta de corespondenţe. Informaţiile sunt cheia unor astfel de deplasări. De multe ori sunt confuze sau date tocmai spre dezinformare. Tocmai de aceea mereu trebuie citată sursa şi analizată destul de bine decizia dacă dai imediat sau nu ceea ce obţii. In plus, multe dintre informaţiile pe care le poţi obtine sunt inclusiv cele venite din redacţie,de la colegii de la externe. Te ajută enorm, pentru că se pot documenta inclusiv de pe site-urile televiziunilor mari care îşi permit să trimită în zone de conflict mult mai multe echipe decât televiziunile din România.